Învinge-ţi frica!
Am auzit de nenumărate ori expresia îmi iubesc munca. Este o expresie extraordinar de frumoasă şi, din punctul meu de vedere, cred că persoana care o enunţă este într-adevăr pasionată de ceea ce face. Dar aş vrea să nu confundăm îmi iubesc munca cu îmi e frică să nu rămân fără bani.
In acest post vom analiza frica. Frica celor mai mulţi dintre noi de a nu rămâne fără un loc de muncă sau, cum i se mai spune în zilele noastre, job. Sau frica celor ce cred că nu-şi vor găsi job.
Eu, ca mulţi dintre voi, probabil, am fost educat de către părinţi în următorul stil: trebuie să înveţi, trebuie să inveţi bine, pentru că doar aşa vei obţine un loc de muncă bun, cu un salariu decent, doar aşa poţi ajunge să o duci bine, doar aşa poţi avea o casă şi un concediu etc. Zis şi făcut. Am pus mâna şi am învăţat. Am urmat un liceu cu profil electronic, pentru că mi-am zis eu că ar fi de viitor, apoi, în anii ’90, mi-am revizuit orientările în piaţă si am urmat un colegiu la ASE. În ambele situaţii, am vrut să dau tot ce era mai bun din mine şi să mă umplu de rezultate cât mai bune.
După terminarea studiilor am lucrat prin diferite locuri unde am fost uimit sa constat că nu avea nici o importanţă dacă ai terminat primul sau ultimul dintr-o grupă de studenţi.
De asemenea, din educaţia mea nu au lipsit îndemnurile de genul: trebuie să îţi cauţi un loc de muncă bun, unde să lucrezi cât mai mult. Eventual până ieşi la pensie. Unde să fii respectat, unde să avansezi, iar când va veni vremea să te retragi, lumea să işi aducă aminte de tine. Le sunt recunoscător în totalitate părinţilor mei pentru educaţia primită. Le mulţumesc pentru tot. Însă condiţiile din piaţă nu mai corespund cu acest gen de educaţie. Aceasta educaţie se preta foarte bine unei alte generaţii din care noi nu facem parte.
Noi trăim vremuri schimbătoare. Astăzi o companie poate exista şi prospera, mâine poate fi falimentară. Când faptul că activezi într-o companie recunoscută ca fiind îmbătrânită îţi poate afecta mai mult decât crezi viaţa profesională. De asemenea, faptul că prestezi mai mult de un număr de ani în aceeaşi companie, fără să avansezi, poate dăuna cât se poate de mult evoluţiei tale ca individ.
Stagnarea într-un loc în care simţi că nu poţi face schimbări şi unde evoluţia ta practic nu există este datorată unei frici care decurge tot dintr-o educaţie similară celei de mai sus. Această teamă se referă la lipsa banilor. Si este caracteristică atât celor prost remuneraţi, cât şi acelor salariaţi porniţi foarte de jos şi îmbogaţiţi peste noapte prin metode mai mult sau mai puţin onorabile. Ambele categorii de salariaţi sunt dominate de frică. Frica de a rămâne fără bani. În ambele categorii, oamenii sunt robii banilor. Ei se se trezesc în fiecare dimineaţă nu pentru a savura o nouă zi. ci pentru a se chinui să acceseze o scară ierarhică sau pentru a găsi noi soluţii de avansare, nu de puţine ori călcând pe cadavrele colegilor, prietenilor, cunoscuţilor, eventual pe cadavrul persoanei care i-a ajutat să ajungă până acolo. Şi asta pentru ce?
Pentru o poziţie la care vin destui să se închine? Pentru câţiva bănuţi în plus? Pentru lucrurile pe care şi le-ar putea cumpăra şi frustrările pe care şi le-ar putea depăşi doar aparent? Pentru a fi bine priviţi de familie?
Astfel sunt prinşi în cursa şoarecelui despre care vorbeam într-unul din posturile trecute şi nu îşi mai doresc să iasa de acolo indiferent câte zerouri ar înregistra conturile lor.
Cunosc oameni care printr-un noroc chior au intrat în posesia unor sume cu multe zerouri în coadă şi care au decis că e momentul să se retragă la pensie (deşi vârsta le era mult sub limita minimă de pensionare) şi să beneficieze din plin de fiecare secundă a vieţii lor. De asemenea, cunosc destui salariaţi, care în situaţii pecuniare similare, continuă aceeaşi rutină de zi cu zi în fiecare dimineaţă pentru că frica lipsei de bani este mai puternică decât raţiunea. Deşi conturile lor sunt bine căptuşite reacţionează sub imboldul emoţiei şi al lăcomiei.
Noi ştim sigura că, în scurt timp, ne vom retrage din orice activitate, conform planului pe care ni l-am facut acum ceva vreme. Suntem siguri că vrem ca banii să muncească pentru noi, iar nu noi pentru ei. Şi suntem convinsi că şi tu vrei acelaşi lucru pentru tine.
Suntem absolut convinşi că vrem să simţim că trăim fiecare secundă a vieţii la intensitate maximă. Lucru pe care ţi-l dorim şi ţie pentru că noi vrem ca tu să-şi depăşeşti frica! Curajul te ajută să izbuteşti, iar nu teama de eşec sau de sărăcie. Bogăţia ta este mintea, iar p-asta nu ţi-o poate fura nimeni. Foloseşte-o!
Mihai
Io merg pe ideea ca trebuie sa iti iubesti munca. Si trebiue sa iti cauti munca pe care sa o iubesti.
Pot spune ca am avut norocul sa iau niste decizii corecte de cateva ori in viata, peste ideile alor mei, care mai ca n-au facut un atac de cord pe vremurile alea.
Sunt de parere ca trebuie sa muncesti serios, chiar daca este un job-hobby. Am lucrat 10 ani in radio si am tras ca dementa. Desi puteam sa fiu mai relaxata. Este adevarat ca, daca era sa fie dati oamenii afara, eram ultima pe lista, pentru ca se stia ca sunt cea mai serioasa. As putea acum sa zic “la ce mi-a folosit?”, mai ales ca de 1 an am plecat din media. Si ne-au dat frumos pe toti afara atunci, ca s-a inchis statia locala.
Mi-a folosit pentru ca mi-a creat un stil de munca. Sunt obisnuita sa “trag” atat cat trebuie pentru un startup. Noua cariera de “freelancer” full time a fost sinistra la inceput. Nu am avut niciun ban in banca, in secunda in care am ramas somera, doar un SRL pe care ma organizasem pentru a plati la stat ce fac din web design. NU am putut sa fiu PFA, pentru ca nu am diploma de IT. Sunt ceea ce se cheama “autodidact”. Dupa 8 ani de web design de pasiune, am acumulat destule cunostinte incat sa fiu competitiva, asa ca am preferat sa intru la un alt mod de constituire decat sa ma chinui sa iau vreo diploma de “calculatoare’ la cine stie ce curs din asta discutabil.
Ideea este ca exact stilul de “hei rup” mi-a permis sa trag in primele 3 luni asa cum n-am muncit niciodata. Sa zicem ca lucram ca 12-14 ore pe zi (weekend inclus). Ai mei erau speriati, dar le-am explicat clar ca e chestie temporara. Si asa a fost.
Dupa alea 3 luni am inceput sa adun feedback bun si un portofoliu teapan, plus ca ma specializasem deja bine de tot pe nisa mea (wordpress design) si mi-am crescut preturile. Munca mai putina, bani mai multi. In acest moment nu sunt in tara, stam in NYC la niste prieteni si muncesc minim, cat sa achit una-alta. Si in rest ma plimb prin “sat” toata ziua. Un efort sustinut acum 8 luni mi-a permis sa iau prima mea vacanta serioasa in viata.
Nu sunt de acord sa tragi pana pici sub nas. Am trecut pe langa Ernst&Young (au un sediu in Time Square) si mi-am amintit de amarata aia care a murit cu munca in dinti. Trec pe langa sediile lui Trump si nici asta nu inteleg: sa ai asemenea bani si inca sa tragi ca prostul.
Sunt si eu pe principiul ca e bine sa stii sa muncesti si sa faci bani, dar e bine si sa stii sa calatoresti si sa vezi lumea. Si sa te relaxezi. La ce mi-ar folosi sa vizitez diverse tari la 70 de ani, cand ma “pensionez”? Sa merg 200 de metri si sa am nevoie de tubul de oxigen? E bine sa faci unele chestii si de tanar, pentru ca atunci inca mai beneficiezi de asta.
vezi tu, Dojo,
cati dintre cei de aici merg la munca si fac ceea ce le place si cati dintre ei merg de gura parintilor ?
)ori,
cati isi rateaza viata din cauza familiei si cati dintre ei sunt in stare sa se rupa de familie si sa gandeasca cu propriile minti in loc sa asculte un “trebuie sa te duci la serviciu, sa muncesti mult ca sa fii avansat” ?
si facand asta de tineri, iar la fiecare tentativa de revolta, in loc sa aiba in familie un spatiu in care sa fie ascultati, sunt primiti si priviti ca niste paria, ajung la un moment dat sa isi piarda identitatea astfel incat devin obligati sa renunte la cele mai elementare drepturi si sa se transforme in niste roboti.
sunt convins ca, de cele mai multe ori in societatea noastra, familia reprezinta principalul vinovat pentru nenorocirile care li se intampla unor persoane tinere (vezi fata de la Ernst&Young). asa cum sunt la fel de convins ca tot familia este cea care greseste si in cazul beizadelelor care pierd simtul masurii, doar pentru ca au pe cine se sprijini, iar acel cineva pierde uzul ratiunii si are impresia ca tot ce face progenitura este ok.
referitor la cei cu bani care inca trag ca nebunii am doua-trei explicatii pentru aceasta:
1. ori respectivii sunt usor bolnavi la etajul superior de frecventza si au impresia ca nimeni nu poa sa faca la fel de bine ca ei treaba, ori,
2. stiu ce mostenitori au si le este cu adevarat frica sa se retraga pentru a nu se duce totul pe apa sambetei, (desi pana la urma tot pe mana lor va incapea totul …
3. sunt constienti ca au o varsta, au facut tot ce se poate pe lumea asta, iar o retragere din activitate ar echivala cu moartea in scurt timp.
posibil sa mai existe si alte argumente…
in concluzie, sunt perfect de acord cu tine.